nimicul a fost dintotdeauna un pasager clandestin
cu aceeași cămașă roșcată ușor rănită într-un umăr
ca un travaliu printre degetele păsărarului
din gura căruia se prelinge sărutul burghez
în care ne-am obișnuit ridurile și mâinile
ce acoperă astăzi mândria abatoarelor

dar iubito
nu ai cum să-ți mai aduci aminte vagonul poștal
unde oamenii veneau să se roage la moarte
din sfert în sfert de gură
căderea din viața animalului
te locuia oricum

cu o față de bărbat